Bolile chirurgicale ale tiroidei si paratiroidelor

Bolile chirurgicale ale glandei tiroide

 

Glanda tiroidă este cea mai mare glandă situată la nivelul gâtului. Acesta este localizată în regiunea antero-laterală a gâtului.

GLanda tiroidă are forma unui fluture cu doua aripi, fiind reprezentată DE un lob în stânga și un lob în dreapta care înconjoară traheea.

Funcția unică a tiroidei este de a face hormoni tiroidieni. Acest hormon are un efect aproape asupra tuturor țesuturilor din organism care crește activitatea celulară. Prin urmare, funcția tiroidei este de a reglementa metabolismul organismului.

În ultimele 2 decade, utilizarea pe scară largă a ultrasonografiei pentru evaluarea tiroidei şi regiunii cervicale a determinat o creştere dramatică a prevalenţei nodulilor tiroidieni clinic nepalpabili, estimată între 20 şi 76% în populaţia generală. Mai mult, 20-48% din pacienţii cu un singur nodul tiroidian palpabil au noduli suplimentari la evaluarea ecografică, fapt ce determină actual o epidemie de noduli tiroidieni, cu impact asupra practicii medicale. Nodulii tiroidieni sunt mai frecvenţi la persoanele în vârstă, la femei, în zonele de carenţă de iod şi la cei cu istoric de expunere la radiaţii.

 

Problemele frecvente ale tiroidei

Glanda tiroidă este predispusă la mai multe probleme distincte, dintre care unele sunt extrem de frecvente. Aceste probleme pot fi defalcate astfel:

– cele referitoare la producția de hormon (prea mult sau prea puțin),

– cele datorate creșterii glandei tiroide cauzând compresie pe structurile importante ale gâtului sau care apar pur și simplu ca o formațiune în gât,

– formarea de noduli care reprezintă motive de îngrijorare pentru prezența cancerului tiroidian,

– cele care sunt canceroase.

 

Boli ale glandei tiroide

Gușa.

O guşă tiroidiană este o extindere dramatică a glandei tiroide. Gușele sunt adesea eliminate din motive estetice sau, mai frecvent, pentru că  aceasta comprima alte structuri vitale ale gâtului, inclusiv traheea și esofagul făcând dificile respirația și înghițirea. Uneori, gușele pot crește piept, unde acestea pot provoca de asemenea probleme.

 

Cancerul tiroidian.

Cancerul tiroidian poate apărea la orice categorie de vârstă, deși apare cel mai frecvent după vârsta de 30, iar agresivitatea crește semnificativ la pacienții mai în vârstă. Cancerul tiroidian nu prezintă întotdeauna simptome; de multe ori, primul semn de cancer tiroidian este un nodul tiroidian.

 

Factori care sugerează creşterea riscului de potenţial malign:

-Vârsta mai mică 20 ani sau mai mare 70 ani

– Antecedente de iradiere la nivelul capului şi gâtului

– Disfonie, disfagie, tuse

– Nodul cu dimensiuni în creştere

– Nodul ferm sau dur, cu limite rău delimitate la palpare

– Adenopatie latero-cervicală

– Nodul fixat pe ţesuturile adiacente

– Sexul masculin

 

Nodulii tiroidieni solitari.

Există mai multe caracteristici ale nodulilor solitari ale tiroidei care îi fac suspecți de malignitate. Deși aproximativ 50% din populația poate avea un nodul tiroidian, majoritatea acestora sunt benigne. Ocazional, nodulii tiroidieni pot avea caracteristici de malignitate și necesită fie o biopsie, fie o excizie chirurgicală.

 

Această afecțiune este caracterizată de prezența a prea mult hormon tiroidian. Metodele actuale folosite pentru tratarea unui pacient cu hipertiroidism sunt:  iodul  radioactiv, medicamente anti – tiroidiene sau intervenții chirurgicale. Fiecare metodă are avantajele și dezavantajele sale și este selectat pentru fiecare pacient în parte. De multe ori, este nevoie ca toate cele trei metode să fie folosite. Chirurgia este cel mai puțin folosită pentru a rezolva problemele cauzate de hipertiroidism.

 

Această afecțiune este caracterizată de prea puțin hormon tiroidian și este o problemă frecventă. De fapt, hipotiroidismul poate fi prezent pe parcursul mai multor ani înainte de a fi diagnosticat și tratat. Există mai multe cauze ale acestei afecțiuni. Hipotiroidismul poate fi asociat chiar și cu sarcina. Tratamentul pentru toate tipurile de hipotiroidism este, de obicei, unul simplu.

 

Tiroidita.

Tiroidita este un proces inflamator continuu în glanda tiroidă. Tiroidita pot prezenta cu un număr de simptome cum ar fi febra și durerea, dar poate prezenta de asemenea constatări subtile de hipo sau hipertiroidism. Există o serie de cauze, unele mai frecvente decât altele.

 

Intervențiile chirurgicale ale tiroidei

 

Chirurgia tiroidiană este utilizată pentru tratamentul nodulilor tiroidieni, cancer tiroidian și hipertiroidism. In timpul acestei proceduri, o parte sau toată glanda tiroidă este eliminată.

În timpul intervenției chirurgicale, se face o incizie în piele. Mușchiul și alte țesuturi sunt trase deoparte pentru a expune glanda tiroidă.

Mulți oameni sunt externați din spital la o zi sau două după operație. Timpul petrecut în spital și recuperarea depind de vârstă și starea generală de sănătate, dificultatea operație sau prezența cancerului.

 

Chirurgia este utilizată pentru a trata problemele glandei tiroide în cazul în care:

 

– Cancerul tiroidian este prezent sau este suspectat.

– Un nodul benign este suficient de mare pentru a provoca probleme de respirație sau înghițire.

– Un nodul (chist) plin cu lichid recidivează după ce a fost golit o dată sau de două ori.

– Hipertiroidismul nu poate fi tratat cu medicamente sau iod radioactiv.

Chirurgia este rar utilizată pentru a trata hipertiroidismul. Acesta poate fi utilizată în cazul glandei tiroide care este atât de mare încât face înghițirea sau respirație dificilă. De asemenea, chirurgia este folosită în cazul cancerului tiroidian.

Totodată, se poate apela la chirurgie în cazul gravidelor sau în cazul în care medicamentele antitiroidiene nu sunt tolerate. În funcție de motivul operației, se poate îndepărta o parte sau întreaga glandă tiroidă. Chirurgia este rar utilizat pentru a trata hipertiroidie.

 

Tiroidectomia totală.

Chirurgul va elimina întreaga glandă și ganglionii limfatici din jurul glandei. Ambele secțiuni (lobi) ale glandei tiroide sunt de obicei îndepărtate.

 

Lobectomia tiroidiană.

Lobectomia tiroidiană implică lobectomie totală sau cvasitotală cu sau fără istmectomie; dacă trebuie completat cu o tiroidectomie, aceasta este mai uşor de realizat tehnic dacă istmul a fost în prealabil rezecat. După eliminare, nodului va fi examinat pentru a se vedea dacă există celule canceroase.

 

Tiroidectomia parțială.

Chirurgul va elimina un lob complet, istmul, și o parte din celălalt lob. Aceasta tehnică este utilizată pentru hipertiroidismul provocat de boala Graves.

 

Caracteristici

Glandele paratiroide sunt glande mici ale sistemului endocrin, care sunt situate în spatele tiroidei. Există patru glande paratiroide, care sunt în mod normal de dimensiunea și forma unui bob de orez.

Unicul scop al glandelor paratiroide este de a regla nivelul de calciu din corpul nostru într-un interval foarte scurt, pentru ca sistemul nervos și muscular să poată funcționa în mod corespunzător. Singura boală majoră a glandelor paratiroide este hiperactivitatea uneia sau a mai multor glande paratiroide; această boală  se numește hiperparatiroidism.

Unicul scop al glandelor paratiroide este de a controla calciu în sânge într-un interval foarte strâns între 8,5 și 10,5.  În acest sens, glandele paratiroide  controlează cât de mult calciu este în oase și, prin urmare, cât de puternice și dense sunt oasele. Deși glandele paratiroide sunt din punct de vedere anatomic în legătură strânsă cu  glanda tiroida, acestea nu au nicio funcție conexă.

Glanda tiroida reglează metabolismul organismului și nu are niciun efect asupra nivelului de calciu, în timp ce glandele paratiroide ajută la reglarea nivelului de calciu și nu au niciun efect asupra metabolismului.

Un nivel prea ridicat de calciu poate afecta o persoană, care se va simți fără vitalitate,  nu va avea un somn liniștit, se va simți iritat sau chiar va înregistra o scădere a memoriei.

Deși cele patru glandele paratiroide sunt destul de mici, ele sunt foarte vascularizate. Această caracteristică  este foarte folositoare, deoarece glandele paratiroide sunt necesare pentru a monitoriza nivelul de calciu din sânge, 24 de ore pe zi. În  timp ce de sângele este filtrat  prin glandele paratiroide, acestea detectează cantitatea de calciu prezentă în sânge și reacționează, producând mai mult sau mai puțin hormon paratiroidian (PTH).

În cazul în care nivelul de calciu din sânge este prea mic, celulele paratiroide simt si produc o cantitate mai mare de hormon paratiroidian. Odată ce hormonul paratiroidian este eliberat în sânge, acesta circulă în mai multe  locuri și acționează pentru a crește cantitatea de calciu din sânge (cum ar fi eliminarea calciului din oase). În cazul în care nivelul de calciu din sânge este prea mare, celulele paratiroide produc o cantitate mai mică de hormon paratiroidian (sau nu mai produc deloc), permițând astfel ca nivelul de calciu să se reducă. Acest mecanism de feed-back funcționează în mod constant, menținând astfel nivelul calciului la un nivel adecvat.

Ca toate glandele endocrine, glandele paratiroide produc un hormon (o proteină mică capabilă să provoace celule îndepărtate din organism să reacționeze într-o manieră specifică). Hormonul paratiroidian (PTH) are o influență foarte puternică asupra celulelor oaselor pe care le determină să elibereze calciu în fluxul de sânge. Calciul este principalul component structural al oaselor,  care le conferă rigiditate.

În prezența hormonului paratiroidian, oasele elibera calciu pentru a crește nivelul de sânge de calciu. În condiții normale, acest proces este foarte bine controlat iar cantitatea de calciu din oase rămâne la un nivel ridicat.

Dacă există un nivel prea ridicat de hormon paratiroidian, oasele vor continua să elibereze calciu lor în sânge, într-o proporție care este prea mare,  în oase rămânând prea puțin calciu. Aceste afecțiuni se numesc osteopenie și osteoporoza. Când oasele sunt expuse la niveluri ridicate de hormon paratiroidian pe o perioadă de mai mulți ani, acestea devin fragile și sunt mult mai predispuse la fracturi.

Boala primară a glandelor paratiroide este hiperactivitatea – este produs prea mult hormon paratiroidian. Această afecțiune se numește hiperparatiroidism. În aceste condiții de hiperparatiroidism, una sau mai multe dintre glandele paratiroide se comportă necorespunzător,  producând în exces hormoni, indiferent de nivelul de calciu.

Cu alte cuvinte, glandele paratiroide continuă să facă cantități mari de hormon paratiroidian chiar și atunci când nivelul de calciu este normal și nu ar trebui să producă hormon deloc. Hiperproducția hormonului paratiroidian de către glandele paratiroide hiperactive (Hiperparatiroidismul) pot afecta sănătatea, cauzând osteoporoza, precum și multe alte probleme grave. Din fericire, hiperparatiroidismul poate fi tratat prin noile tehnici de chirurgie minim invazivă, în mai puțin de 20 de minute.

Cea mai frecventă cauză a producției de hormon în exces este dezvoltarea unei tumori benigne (necanceroase) într-una din glandele paratiroide. Această extindere a glandei paratiroide se numeşte un adenom paratiroidian și este responsabil pentru 96% din toţi pacienţii cu hiperparatiroidism primar.

Această glandă paratiroidă este rareori canceroasă (mai puțin de un caz din 2.500); cu toate acestea, provoacă lent daune organismului, deoarece produce un nivel anormal de ridicat de calciu în sânge, care poate distruge încet un număr de țesuturi. Adenoamele paratiroidiene sunt de obicei mai mare decât un bob de mazăre.

Aproximativ 3% sau 4% din pacienții cu hiperparatiroidism primar vor avea o extindere a tuturor celor 4 glande paratiroide, un termen numit hiperplazie paratiroidă. În acest caz, toate glandele paratiroide se extind și produc prea mult hormon paratiroidian. Acesta este un scenariu mult mai puțin frecvent.

O situație chiar mai rară apare la mai puțin de 1% dintre persoanele care au două adenoame paratiroidiene și două glande normale. Acest lucru este unul neobișnuit și poate complica diagnosticul și tratamentul acestei afecțiuni.

Semne și simptome

În unele studii,  mai mult de 92% dintre pacienţi au afirmat că se simt mult mai bine după extirparea unui glandei paratiroide bolnave, chiar și atunci când doar 75% dintre pacienți s-au simțit „rău” înainte de operaţie. Pacienții cu nivel de calciu ridicat permanent din cauza supraproducției de hormon paratiroidian, pot acuza de asemenea dureri osoase.

În formă severă, oasele pot ceda o cantitate atât de mare din calciul lor încât oasele devin fragile și se rup (osteoporoza și osteopenie). Această problemă este și mai gravă la pacienții în vârstă. Oasele pot avea de asemenea hemoragii mici în centrul lor, care pot provoca dureri osoase.

Alte simptome ale hiperparatiroidismul sunt dezvoltarea ulcerului gastric și pancreatita. Nivelurile ridicate de calciu în sânge pot fi periculoase pentru anumite celule, inclusiv pentru mucoasa stomacului și a pancreasului, provocând ulcere și pancreatită acută.

O altă consecință în cazul nivelului ridicat de calciu este dezvoltarea de pietre la rinichi. Deoarece funcțiile majore ale rinichiului sunt de a filtra și de a curăța sângele, ele vor fi expuse în mod constant la niveluri ridicate de calciu la pacienții cu hiperparatiroidism. Filtrarea în mod constant a unor cantități mari de calciu va determina colectarea calciu în tubii renali, ceea ce duce la formare pietrelor la rinichi.

În cazuri extreme, întregul rinichi poate deveni calcifiat și chiar să ia cu privire la caracteristicile de os din cauza depunere de atât de mult calciu în țesuturi. Nu numai ca este dureros din cauza prezenței de pietre la rinichi, dar în cazuri severe, aceasta poate provoca insuficienta renala.

În cazuri extreme, întregul rinichi se poate calcifia. Prezența pietrelor la rinichi nu doar că este dureroasă, dar în cazuri severe pot provoca insuficienta renala.

Potențiale pericole ale hiperparatiroidismului:

– osteoporoza severă și osteopenia

– fracturile osoase

– pietrele la rinichi

– ulcerele peptice

– pancreatita

– probleme la nivelul sistemului nervos

 

Tratamentul chirurgical

Din 1925, tratamentul standard cel mai folosit pentru hiperparatiroidism primar a fost de a elimina chirurgical glanda paratiroide (sau glandele), care produc hormoni în exces. Aceasta este o problemă hormonală, deci scopul este de a elimina sursa care produce în exces hormoni.

Operația chirurgicală  standard a paratiroidei  nu s-a schimbat de la invenția sa din 1925.  Operația se realizează prin punerea pacientul sub anestezie generala a pacientului, se face o incizie la nivelul gâtului și glanda tiroidă este mobilizată pentru a permite chirurgului să identifice cele 4 glandelor paratiroide, care sunt localizate în ​​spatele tiroidei.

Pacienții sunt de obicei spitalizaţi peste noapte și câteodată pe o perioadă de o zi sau două. Incizia trebuie aibă o lungime suficientă pentru a permite chirurgului să vadă expunerea adecvată  a numeroaselor structuri importante din gât. Inciziile sunt de obicei de 5 până la 7 (sau chiar 10) cm lungime.

Din cauza numeroșilor nervi mici si a altor structuri importante care sunt situate la nivelul gâtului, în jurul glandele paratiroide, această intervenție chirurgicală poate fi o provocare din punct de vedere tehnic și este de obicei efectuată numai de către chirurgi experimentați în endocrinologie sau de către chirurgi cu experiență în operațiile extinse la cap. Numeroase publicații și reviste medicale au arătat că rata de succes în urma intervenţiei chirurgicale paratiroidiene este direct legată de numărul de astfel de operații pe care chirurgul le-a efectuat.

În timpul acestei operații, chirurgul trebuie să identifice toate cele 4 glandelor paratiroide și extirpe glanda sau glandele mărite.

Pentru a finaliza o astfel de operație în condiții de siguranță, cu o rata mare de succes, chirurgul operează pe ambele părți ale gâtului și intervenția este întotdeauna realizată folosind anestezie generală. Anestezia generala este sigură pentru aproape toți pacienții.

La Spitalul de Urgenta „Prof. Dr. Dimitrie Gerota” din Bucuresti se fac toate tipurile de intervenții chirurgicale pe tiroida si glandele paratiroide.

Publicat în Informatii pentru pacienti | Etichete , , , , | 6 comentarii

Tratamentul cancerului de esofag

Opțiunile de tratament și recomandările ȋn ceea ce privește tratamentul depind de mai mulți factori, printre care și tipul sau stadiul cancerului, posibilele efecte secundare dar și starea generalǎ de sǎnǎtate a pacientului. Pentru pacinții care prezintǎ o tumorǎ care nu s-a rǎspȃndit dincolo de esofag și de ganglionii limfatici, medicii recomandǎ combinarea a trei tipuri de tratament: radioterapie, chimioterapie și chirurgie. Ordinea acestora variază, pentru cǎ sunt luați ȋn calcul o serie de factori.
În special ȋn cazul cancerului cu celule scuamoase, chimioterapia și radioterapia sunt recomandate ca tratament inițial, intervențiile chirurgicale realizȃndu-se dupǎ aceastǎ etapǎ.
Pentru adenocarcinom, tratamentul cel mai frecvent este tot chimioterapia și radioterapia urmatǎ de intervenția chirurgicalǎ. Chirurgia este aproape întotdeauna recomandatǎ după chimioradioterapie, dacă nu există factori de risc cum ar fi vȃrsta pacientului sau de starea generalǎ de sǎnǎtate. Înainte de începerea tratamentului, discutați cu echipa de medici despre efectele secundare ale tratamentului și asigurați-vă că pe parcursul tratamentului primiți suportul de care aveți nevoie.
Chirurgia
• Chirurgia are ca scop îndepărtarea tumorii și a țesutul înconjurător. Cea mai comună intervenție chirurgicalǎ pentru tratarea cancerului esofagian este numit un esofagotomie, caz în care medicul elimină esofagul și apoi leagă partea rămasă sănătoasă a esofagului de stomac, astfel încât pacientul sǎ poatǎ înghiți în mod normal. Stomacul sau o parte a intestinului pot fi uneori utilizate pentru a face aceastǎ conexiune. Chirurgul ȋndepǎrteazǎ, de asemenea și ganglionii limfatici din jurul esofagului.
• Chirurgia pentru eliminarea tumorilor foarte mici. În cazul în care cancerul nu a afectat o parte mare din esofag și este limitat la straturile superficiale ale esofagului, chirurgul poate recomanda ȋndepǎrtarea tumorii și a unei marje de țesut sǎnǎtos. O intervenție chirurgicalǎ pentru cancerul incipient se poate face cu ajutorul unui endoscop trecut prin gât în esofag .
• Chirurgia pentru a elimina o parte din esofag și partea superioară a stomacului. Chirurgul ȋndeparteazǎ o parte din esofag, ganglionii limfatici din apropiere și partea superioară a stomacului. Restul stomacului este apoi tras și conectat la esofag . Dacă este necesar, o parte a colonului este utilizat pentru a face legǎtura ȋntre cele douǎ organe.
Chirurgia cancerului esofagian implica un risc de complicații grave, cum ar fi infecție, sȃngerǎri și scurgeri din zona în care esofagul este refăcut.
Chirurgia ca tratament de susținere – Pe lângă tratarea bolii, chirurgia poate ajuta la ameliorarea simptomelor sau poate permite pacientului să mănânce. O serie de tratamente sunt disponibile pentru a calma obstrucția esofagianǎ. Una din tehnici cuprinde utilizarea unui endoscop și a unor instrumente speciale pentru a lărgi esofagul și introduce un tub de metal (stent) care să țină esofagul deschis.

Citește și: Cancerul de esofag
Autor: Conf. Univ. Dr. Laurențiu Belușică

Publicat în Informatii pentru pacienti | Etichete , , , | 3 comentarii

Diagnosticarea cancerului de esofag

Pentru diagnosticarea cancerului de esofag se utilizeazǎ ȋn special testele imagistice care folosesc câmpuri magnetice sau unde sonore și substanțe radioactive pentru ca medicul sǎ poatǎ vizualiza esofagul. Testele pot fi efectuate pentru a identifica o zonǎ suspectǎ canceroasǎ, pentru a vedea dacǎ boala s-a rǎspȃndit, pentru a se determina dacǎ tratamentul este eficient dar și pentru a identifica eventualele semne de recurențǎ dupǎ aplicarea tratamentului.
Testul cu bariu – un lichid denumit bariu este înghițit iar apoi medicul efectueazǎ o radiografie cu ajutorul cǎreia poate observa ce anume se ȋntȃmplǎ la nivelul acestui organ. Un astfel de test poate arăta orice nereguli în captuseala interioarǎ a esofagului. Acest test este, de multe ori, primul test realizat pentru a vedea ce anume cauzează o problema de înghițire. Chiar și cancerul timpuriu poate fi adesea observat cu ajutorul acestui test . Cazurile incipiente de cancer pot arǎta precum niște mici umflături, rotunde sau cu zone plate dar ridicate, în timp ce ȋn cazul unui cancer avansat existǎ zone mari neregulate care produc o îngustare a lățimii esofagului.
Tomografia computerizatǎ – acest test utilizeazǎ raze X pentru a produce imagini transversale detaliate ale corpului. Spre deosebire de o radiografie, o scanare CT creează imagini detaliate ale tesuturilor moi și ale organelor din corp. Tomograful nu este folosit, de obicei, pentru diagnosticul inițial al cancerului esofagian, ȋnsǎ acesta poate indica dacǎ boala s-a rǎspȃndit si ȋn alte zone ale corpului. Pacientul poate fi pus sǎ bea o soluție de contrast, pe cale oralǎ deoarece aceasta ajutǎ la conturarea esofagului și a intestinelor, astfel încât anumite zone sǎ nu fie confundate cu tumori. Asigurați-vă că spuneți medicului dacă aveți orice alergie sau ați avut vreodată o reacție la orice material de contrast folosite pentru radiografii!
Imagistica prin rezonanțǎ magneticǎ – un RMN scaneazǎ și furnizează imagini detaliate ale țesuturilor moi din organism, ȋnsǎ acesta utilizeazǎ undele radio și magneți puternici în loc de raze x. Un computer traduce modelul undelor radio emise de țesuturi ȋntr-o imagine foarte detaliată a unei pǎrți a corpului.
Tomografia cu emisie de pozitroni – este un test imagistic ȋn cadul cǎruia este injectată intravenos o cantitate mică de zahăr radioactiv. Celulele canceroase din organism sunt în creștere rapidă, astfel încât acestea absorb cantitățile de zahăr radioactiv. După aproximativ o oră, o camerǎ specialǎ creează o imagine a zonelor cu radioactivitate din organism. Acest tip de scanare poate fi utilizat pentru a identifica dacǎ boala s-a răspândit ȋn alte pǎrți ale orgaismului.
Endoscopia – un endoscop este un tub flexibil, îngust, cu o cameră video și cu lumină la capăt, ce este introdusǎ în interiorul corpului. Endoscopia superioarǎ este un test important pentru diagnosticarea cancerului esofagian. În timpul unei endoscopii superioare, pacientul este sedat iar medicul mișcǎ instrumentul de la esofag spre stomac. Dacă cancerul esofagian blocheazǎ deschiderea esofagului, anumite instrumente pot fi folosite pentru a mări deschiderea și pentru a ajuta alimentele și lichidele sǎ ajungǎ la stomac.
Endoscopia cu ultrasunete – o sondǎ care emite unde sonore este introdusǎ ȋn gȃt și ȋn esofag. Sonda trimite undele de sunet, pe care computerul le transformǎ ȋn imagini. Acest test este foarte util în determinarea mărimii unui cancer esofagian. Aceasta poate determina dacă ganglionii limfatici din apropiere au fost afectați de cancer.
Bronhoscopia – acest test se realizeazǎ pentru a vedea dacă boala s-a răspândit la trahee sau bronhii. Pentru acest test, un bronhoscop este trecut prin gură sau prin nasul pacientului spre trahee și bronhii. Pacientul va fi anesteziat ȋnainte de ȋnceperea procedurii.
Testarea de laborator a probelor prelevate ( biopsie) – pentru o biopsie, medicul ȋndepǎrteazǎ bucăți mici de țesut. Dacă există cancer, un specialist va determina tipul ( adenocarcinom sau cu celule scuamoase ) și stadiul cancerului.
Testarea geneticǎ – unii pacienți care suferǎ de cancer esofagian prezintǎ cantitǎți mai mari ale unei proteine denumite HER2 pe suprafața celulelor canceroase, proteinǎ ce ajutǎ celulele canceroase sǎ creascǎ.
De asemenea, medicul poate recomanda și alte teste de sȃnge pentru a se asigura cǎ ficatul și funcțiile renale sunt normale. Se poare recomanda și o electrocardiograma ( EKG ) și o ecocardiografie, ȋn special ȋn cazul ȋn care urmeazǎ ca pacietul sǎ fie supus unei intervenții chirurgicale.

Citește și: Cancerul de esofag

Autor: Conf. Univ. Dr. Laurențiu Belușică

Publicat în Informatii pentru pacienti | Etichete , , | 1 comentariu

Diagnosticul cancerului de san

Cancerul de sȃn este uneori descoperit dupǎ ce simptomele apar, ȋnsǎ multe femei care suferǎ de cancer de sȃn ȋn stadiu incipient nu au simptome. Acesta este motivul pentru care este bine sǎ se realizeze la fiecare 2 ani teste de rutinǎ. Tarile care au legiferat aceasta problematica incidenta cancerului de san a scazut in mod semnificativ.
Istoricul medical si examenul fizic – Sânii vor fi examinați cu atenție pentru detectarea nodulilor sau a zonelor suspecte. Medicul trebuie sǎ simtǎ și textura lor, iar orice modificare la nivelul areolei mamarei sau pe pielea sȃnilor va fi notatǎ.
Dacă simptomele mamare sau rezultatele examenului fizic sugereazǎ riscul de cancer de sân medicul va realiza teste imagistice pentru a diagnostica correct și evalua boala.
Ecografia sȃnului – acest test foloșeste undele sonore pentru a contura o parte a corpului. Acest test este nedureros și nu te expune la radiații.Ultrasunetele au devenit un instrument valoros de diagnosticare pentru că este disponibil pe scară largă și este mai puțin costisitoare decât alte opțiuni. Nu se recomandă utilizarea ultrasunetelor în loc de mamografii pentru depistarea cancerului de sân. Ultrasunetele ajută la distingerea între chisturi iar prin intermediul analizei se poate face diferența între tumorile benigne și canceroase .Ultrasunetele pot fi de mare ajutor la femeile cu sȃni foarte denși.
Mamografii – Mamografiile de screening sunt utilizate pentru a căuta boala la femeile care nu au simptome ȋn timp ce mamografiile de diagnosticare sunt folosite pentru a diagnostica boli de sȃn la femeile care au simptome de sân ( cum ar fi un nodul sau secrețiile mamelonare ) O mamografie de diagnosticare include mai multe imagini din zona de interes.
O mamografie de diagnosticare poate arăta :
• Că anomalie nu este ȋngrijorǎtoare iar ȋn aceste cazuri, femeia poate reveni, de obicei, pentru a face mamografii de rutină, anual.
• Că o leziune ( zona de țesut anormal ) are o probabilitate mare de a fi benignǎ ( necanceroasǎ).
• Că o leziune este mai suspectǎ și o biopsie este necesarǎ pentru a pune un diagnostic corect.
Chiar dacă mamografiile nu aratǎ nicio tumoare, iar medicul sau pacienta simt o formațiune la nivelul sȃnului se recomandǎ o biopsie. O excepție sunt cazurile ȋn care ȋn urma unui examen ecografic medicul consideră că nodulul este un chist simplu.
Imagistica prin rezonanțǎ magneticǎ ( IRM ) – poate fi folositǎ ȋmpreunǎ cu mamografia de screening pentru femeile care au un risc ridicat de a dezvolta cancer de sȃn, sau poate fi folosit pentru a examina mai bine zonele suspecte găsite ȋn cadrul unei mamografii. RMN-ul este, de asemenea, folosit uneori pentru femeile care au fost diagnosticate cu cancer de sȃn pentru a determina dimensiunea reală a cancerului.
Ductograma – Acest test ajută la determinarea cauzei care duce la scurgeri mamelonare. În acest test un tub foarte subțire de plastic este plasat în orificiul conductei din sfȃrc. O cantitate mică de substanță de contrast este injectatǎ, iar acesta ajutǎ la definirea formei canalului și va arǎta dacă există o masă în interiorul conductei.
Lavajul ductal – este un test experimental dezvoltat pentru femeile care nu au simptome de cancer de sȃn, dar care au un risc foarte ridicat pentru aceastǎ boalǎ. Acesta nu este un test pentru a detecta sau diagnostica cancerul de sȃn, dar poate oferi o imagine mai exactă asupra riscului unei femei de a dezvolta boala. Lavajul ductal se poate face într-un cabinet medical. O cremǎ anestezicǎ se aplică pentru a amorți zona mamelonului. Apoi este utilizatǎ aspirația pentru a extrage cantități mici de lichid din conductele de lapte de la suprafața mamelonului. Un tub mic ( numit cateter ) este apoi introdus într -o conductă de deschidere. Apa sǎratǎ este perfuzată lent, în cateter pentru a clăti ușor conducta și pentru a colecta celule. Fluidul ductal este aspirat prin cateter și trimis la un laborator, unde celulele sunt analizate la microscop.
Biopsia – se realizeazǎ atunci cȃnd mamografia, alte teste imagistice sau examenul fizic constatǎ o schimbare la nivelul sȃnului, pe care medicul o considerǎ suspectǎ. În timpul biopsiei, un eșantion al zonei suspecte este eliminat pentru a fi privit sub un microscop. Există mai multe tipuri de biopsii, cum ar fi biopsia cu ac fin aspirație, biopsia de bază ( ac mare ) și biopsia chirurgicalǎ. Alegerea depinde de situația specifică a pacientului și include modul ȋn care apare leziunea, cât de mare este, cât de multe leziuni sunt prezente, dacǎ existǎ alte probleme medicale.

Citeşte şi: Chistul ovarian
Autor: Conf. Univ. Dr. Laurențiu Belușică

Publicat în Informatii pentru pacienti | Etichete , , , , , | Lasă un comentariu

Diagnosticarea diverticulozei colonice

Evaluarea inițială a pacienților cu diverticulozǎ se realizeazǎ printr-un examen fizic complet, inclusiv prin examene abdominale, rectale și pelvine. Examinările inițiale utile pot include o hemoleucogramǎ completǎ, un sumar de urinǎ și o radiografie abdominalǎ în poziție verticală.
Diagnosticul diferențial de diverticulozǎ ar trebui să fie, de asemenea, luat în considerare nu numai în timpul examinării pacientului, dar și ȋnainte ca medicul sǎ ȋi recomande pacientului anumite teste. În special, diagnosticul diferențial al cancerului colorectal, precum și detectarea unor anumite conexiuni este un aspect important. Confuzia cu un cancer al colonului este grava si compromite rezultatul tratamnetului la timp al acestuia.
O examinare de tip clismǎ cu bariu trebuie evitată la pacienții suspecți de diverticulozǎ și care prezintǎ semne peritoneale localizate din cauza bariului care poate ajunge în cavitatea peritoneală, fenomen ce crește mortalitatea ȋn caz de peritonitǎ. Mai mult, clismele cu substanțe solubile ȋn apǎ sunt mai sigure.
Ocazional, o sigmoidoscopie poate fi necesară pentru a exclude, de exemplu, bolile inflamatorii intestinale, iar medicul trebuie sǎ realizeze procedura cu grijǎ deoarece evaluarea endoscopicǎ nu este recomandatǎ ȋn caz de diverticulozǎ colonicǎ.
Tomografia computerizatǎ este o metodǎ indicatǎ atȃt pentru diagnostic cȃt și pentru terapie fiind o metodǎ care poate evalua inflamația. Ȋn urma testului, medicul pate observa o densitate crescutǎ a țesuturilor moi, diverticuli la nivelul colonului, ȋngroșarea peretelui intestinal sau colecții lichidiene ce reprezintǎ abcese.
Ecografia de înaltă rezoluție, ecografie cu rezoluţie, poate dezvălui un perete al colonului îngroșat sau mase chistice cu o densitate micǎ.
Complicațiile diverticulozei
Abcesul diverticular – Un abces este o colecție de bacterii și celule albe din sȃnge (puroi). Diverticuloza presupune întotdeauna bacteriile și inflamația iar dacă organismul nu poate limita procesul acesta duce la apariția complicațiilor. Pacienții cu abcese tind să fie mai simptomatici decȃt cei cu diverticulitǎ necomplicatǎ, prezintǎ febrǎ mai mare, mai multǎ durere și un număr mai mare de celule albe din sȃnge. Tratamentul presupune antibiotice și drenajul abcesului. Cu ajutorul radiologiei intervenționale se pot folosi imaginile pentru a ghida un cateter subțire din plastic prin piele în abces, care să permitǎ drenarea puroiului.
Peritonita diverticularǎ – Deși un abces necesitǎ tratament agresiv, infecția se limitează la o suprafață micǎ. În cazul în care nu se reușește izolarea, infecția se extinde la întreaga căptușealǎ a abdomenului. Pacienții prezintǎ febră mare, dureri abdominale severe, și tensiune arterialǎ scăzută. Ȋn acest caz sunt necesare intervenții chirurgicale prompte și antibiotice.
Fistulele – În diverticulozǎ, infecția poate apǎrea în țesuturile din apropiere, cum ar fi ȋntr-o altă parte a tractului intestinal sau a vezicii urinare. Această complicație este mai puțin frecventǎ decât abcesele și mai puțin urgentă decât peritonită, dar tratamentul include intervenții chirurgicale și antibiotice.
Ȋngustarea unei structuri – Este o complicație care se poate dezvolta ca rǎspuns la crizele recurente de diverticulitǎ. Ca răspuns la inflamația repetatǎ, o porțiune din colon capatǎ un aspect cicatrizat și îngustat, iar tratamentul acestei complicații constǎ ȋn chirurgie astfel încât materiile fecale sǎ poatǎ trece fǎrǎ obstrucție .

Citeşte şi: Cancer de colon
Autor: Conf. Univ. Dr. Laurențiu Belușică

Publicat în Informatii pentru pacienti | Etichete , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Eventratia postoperatorie

Eventrația se definește drept trecerea unor organe din cavitatea peritoneala printr-un orificiu aparut din cauza unui traumatism abdominal sau, cel mai frecvent dupǎ o intervenție chirurgicalǎ.
Eventrațiile postoperatorii apar la aproximativ 10 % din cazurile de operații abdominale. O treime dintre acestea apar în primii cinci ani, iar cel puțin o altă treime apar dupǎ 5-10 ani de la operație. Eventrațiile pot fi cauzate de două categorii de factori: factori ce țin de actul chirurgical și factori ce țin de pacient. Examenul clinic realizat de medic va determina dimensiunea eventrației, dacǎ este reductibilă sau nu, dacă există sindrom ocluziv, dar și dacǎ pacientul prezintǎ probleme circulatorii sau respiratorii. Un aspect important in alegerea tratamentului este varsta pacientului si bolile pe care acesta le mai are.
Cauzele eventrației postoperatorii
Obezitatea și infecția sunt două dintre cele mai importante cauze ale eventrațiilor. Hipertensiunea arterialǎ, diabetul zaharat, boli renale și cardiace, sunt boli care ȋnsoțesc adesea obezitatea și care cresc riscul de complicații ȋn caz de tratament chirurgical și care ȋntȃrzie vindecarea rănilor postoperatorii.
Factorii care țin de actul chirurgical sunt:
• Tipul de laparotomie
• Inciziile eventrațiilor subombilicale
• Complicații postoperatorii imediate, cum ar fi retenția urinară acutǎ, tusea, voma, ileus paralitic, presiunii intraabdominale
Cu toate acestea, rana supurativǎ este factorul care cauzeazǎ cel mai frecvent producerea eventrațiilor. De asemenea, un risc crescut de supurație a rǎnii apre ȋn special ȋn cazul chirurgiei colo- rectal sau ȋn cazul tratamentului chirurgical al peritonitei. Cauzele dezvoltǎrii eventrației postoperatorii mai pot fi legate și de anumite boli precum anemie sau neoplazie, de obezitatea pacientului, de vârsta acestuia și efortul fizic pe care ȋl depune.
Simptomele eventrației postoperatorii
Pacienții pot prezenta umflǎturi la nivelul zonei operate, poate sǎ ȋl jeneze locul operației sau poate chiar sǎ prezinte dureri.
Durerile de spate sunt un simptom comun, care apar ca urmare a contracției mușchilor și ca urmare a scăderii eficienței musculare. Cu toate acestea, existǎ și cazuri ȋn care pacientul poate fi asimptomatic.
Tratamentul eventrației postoperatorii
Tratamentul se poate realiza doar chirirgical. Astfel, peretele abdominal trebuie refǎcut prin utilizarea plasei, element ce va fi incorporat de organism. Intervenția chirurgicalǎ trebuie realizatǎ imediat dacǎ există un sindrom ocluziv, ȋnsǎ în cazul în care tratamentul este electiv, trebuie să treacă cel puțin șase luni după intervenția chirurgicală primară sau pentru a opri orice proces purulent de la nivelul plǎgii. Tratamentul nechirugical consta in purtarea unei centuri abdominale dar acest lucru este indicat doar la pacientii cu speranta de viata mica.

 Citește și: Fisura Anala – Tratament
Autor: Conf. Univ. Dr. Laurențiu Belușică

Publicat în Informatii pentru pacienti | Etichete , , | Lasă un comentariu

Fisura anala – Simptome/Diagnostic

Simptomele fisurii anale
Pacienții cu fisuri anale au aproape întotdeauna durere anală care se agraveazǎ o datǎ cu eliminarea scanului. Durerea care apare în urma unui scaun poate fi de scurtă sau de lungă durată. Pe de altǎ parte durerea poate fi atȃt de gravǎ, ȋncȃt pacienții sǎ nu dorescǎ să aibă un scaun. Mai mult decât atât, constipatia poate duce la apariția unui scaun mai mare, care poate provoaca și mai multe traume și care poate agrava fisura.
Pacienții cu fisurǎ analǎ pot resimți disconfort la urinare (disurie), urinare frecventă sau incapacitatea de a urina. Sângerare în cantități mici, mâncărimi (prurit) și o descărcare urât mirositoare poate să apară ca urmare a apariției puroiului la nivelul fisurii. Cei mai mulți pacienți nu prezitǎ simptome ȋntre perioadele dintre scaune.
Principala complicație a unei fisuri anale o reprezintǎ transformarea acesteia ȋntr-o fisură analǎ cronicǎ. Acest lucru se poate ȋntȃmpla ȋn cazul ȋn care:
• aveți constipație pe termen lung sau diaree
• leziunea se extinte pȃnǎ la nivelul mușchiului sfincterului intern
• durerea cauzează mușchiul sfincterului intern spasme, fenomen care crește presiunea în anus și agraveazǎ constipația
Diagnosticarea fisurii anale
De obicei printr-un examen fizic se poate vizualiza o fisurǎ analǎ, iar inspectarea blândǎ a anusului poate confirma prezența unei fisuri. Dacă fisura nu este prezentă la exterior o examinare mai amanuntita, dupǎ aplicarea unui anestezic local la nivelul anusului și al canalului anal ar putea fi necesarǎ.

Dacǎ sȃngerarea rectalǎ este prezentǎ, este necesar să se excludă posibilitatea unei boli mult mai grave a anusului și a rectului printr-o evaluare endoscopicǎ, ȋn cadrul cǎreia medicul folosește un tub rigid sau flexibil. O sigmoidoscopie care examinează doar partea distală a colonului poate fi o procedurǎ de diagnostic potrivitǎ pentru pacienții mai tineri de 50 de ani, care au o fisurǎ analǎ tipicǎ.
Pe de altǎ parte, la pacienții cu un istoric familial de cancer de colon sau la cei trecuți de 50 de ani este necesarǎ realizarea unei colonoscopii care sǎ examineaze ȋntregul colon. Pentru fisuri atipice care sugerează prezența altor boli, sunt necesare alte analize de diagnostic, inclusiv o colonoscopie totalǎ sau radiografii.

Citește și: Fisura Anala – Tratament
Autor: Conf. Univ. Dr. Laurențiu Belușică

Publicat în Informatii pentru pacienti | Etichete , , , | 3 comentarii

Fisura Anala – Tratament

Tratament
Fisura anala se vindecǎ, de multe ori, în câteva săptămâni dacă pacientul adoptǎ măsuri pentru a menține scaunele moi, precum cresterea aportului de fibre și lichide. De asemenea, bǎile de șezut dupǎ eliminarea scaunului, pot ajuta la relaxarea sfincterului și pot promova vindecarea.
Medicul vǎ poate recomanda aplicații externe sau supozitoare diferite. Alte opțiuni sunt cremele cu steroizi, pentru a ajuta la ameliorarea disconfortului, dar acestea pot avea efecte secundare. De asmenenea, medicul poate recomanda medicamente ȋmotriva tensiunii arteriale, care pot ajuta la relaxarea sfincterului anal. Aceste medicamente pot fi administrate pe cale orală sau aplicate extern. Efectele adverse pot fi insa serioase. Dacă pacientul suferǎ de o fisură analǎ cronicǎ, rezistentǎ la alte tratamente, sau în cazul în care simptomele sunt severe, medicul poate recomanda intervenția chirurgicalǎ. Chirurgia implicǎ o incizie ȋntr-o mică parte a muschiului sfincterului anal pentru a reduce spasmele și durerea, dar și pentru a promova vindecarea.
Chirurgul vǎ explica cum trebuie sǎ vǎ pregătiți pentru operație, și ce obiceiuri sǎ le evitați pentru a nu ȋncetini recuperarea. Operația se face, de obicei, sub anestezie generalǎ sau anestezie spinalǎ sau regionalǎ. Anestezia regionalǎ blochează durerea complet de la talie în jos, chiar dacǎ pacientul este treaz în timpul operației.
De asmenenea, nu mâncați sau beți nimic cu aproximativ șase ore înainte. Vi se poate cere să purtați ciorapi de compresie pentru a ajuta la prevenirea cheagurilor de sȃnge ȋn venele de la nivelul picioarelor.
Ce se ȋntȃmplǎ ȋn timpul intervenției chirurgicale?
Există mai multe tehnici chirurgicale disponibile pentru a trata fisura anala:
Sfincterotomia internă laterală – Această procedură are cea mai bunǎ ratǎ de vindecare și este procedura cea mai utilizatǎ pentru fisura anala. În timpul operației, chirurgul va face o micǎ incizie ȋn mușchiul sfincterului intern.
Fisurectomia – În cadrul acestei proceduri fisura analǎ este complet eliminatǎ, pentru a lasa o ranǎ deschisǎ sǎ se vindece ȋn mod natural. Aceastǎ operație poate fi utilizatǎ singurǎ, cu sfincterotomia internǎ lateralǎ sau cu medicamente, cum ar fi cu toxina botulinică injectabilǎ.
Lambou de avansare – este o tehnicǎ ce implicǎ înlocuirea țesutului rupt cu țesut sǎnǎtos. Acest tip de operație este mult mai complexă și este, de obicei, recomandatǎ doar atunci când alte opțiuni chirurgicale nu au avut succes.
Dupǎ operație, pacientul va avea nevoie de odihnǎ iar de cele mai multe ori este necesar sǎ rămână în spital peste noapte. Pentru ameliorarea durerii medicul va recomanda analgezice precum paracetamol sau ibuprofen. Nu trebuie să luați medicamente care conțin codeinǎ, deoarece acestea pot provoca constipație. Ȋnainte de a avea un scaun pacientul trebuie sǎ elimine pansamentul, iar dupǎ aceea trebuie sǎ spele cu atenție zona și sǎ o usuce. Paote dura mai multe luni până ce pacientul se va recupera integral, ȋnsǎ acest lucru depinde de pacient, de severitatea problemei dar și de modul ȋn care gestioneazǎ recuperarea dupǎ operație.
Citeşte şi: Patologia colonului, rectului, anusului si a regiunii anoperineale / Informatii pentru pacienti.

Citește și: Fisura Anala 
Autor: Conf. Univ. Dr. Laurențiu Belușică

Publicat în Informatii pentru pacienti | Etichete , , , , , | 10 comentarii